|
Exista
oameni care vorbesc mult si nu spun nimic. Poate ma numar si eu printre
ei, nu stiu si, sincer sa fiu, as prefera sa nu aflu. Cel putin nu auto-analizandu-ma.
Insa, intotdeauna, am avut o retinere si chiar o respingere instinctiva,
aproape animalica, la adresa cisternelor de cuvinte care mi se varsa in
fata cu eleganta si sinceritate. “Cum mai e vremea pe la tine prin
cartier”, “am vazut-o pe x (prietena comuna) cu noul ei amant”,
“uite, a inceput Big Brother, tre’ sa plec sa o votez pe y”,
“ce mai faci”, “am stat ieri la coada trei ore”…
Urasc conversatia
marunta pentru ca, in cele mai multe dintre cazuri, vine din partea unora
care invadeaza intimitatea celorlalti. Cu ce drept ma judeca vecina de
la patru, care sta toata ziua cu ochiul lipit de fereastra, cand imi aduc
prieteni sau amante acasa? De ce trebuie pensionarul de la parter sa isi
cheltuie banii de imnormantare pentru a-si cumpara un binoclu mai bun si
un aparat auditiv mai performant? Nu i-am inteles niciodata pe cei care
se vara cu de-a sila in sufletul tau, cei care isi permite familiaritati
pe care eu nu le pot inghiti.
“Ce mai faci,
Bogdanele?” Cuvintele ma lovesc in moalele capului, stomacul mi se
infioara ca in fata unei primejdii nemaivazute. Strang din dinti, arunc
un “Bine, multumesc, doamna Z” si trec mai departe. Din urma,
ecoul altercatiei tacute dintre mine si ceilalti se tanguieste: “Am
auzit ca ti-ai schimbat serviciul. E mai bine acolo, salariul e mai mare?”.
“Ca in Romania, doamna”. Incep sa ma gandesc la chinurile sfintilor
crucificati si imi vine in minte faptul ca au avut noroc ca nu i-au pus
tortionarii sa asculte intrebarile unor catze.
“In rest esti
bine, sanatos? Ai vazut cat au afisat intretinerea? Mama lor de hoti si
banditi”. “Mi-am pus centrala, doamna, tocmai ca sa scap de
ei”. “Norocosule, iar te-au ajutat parintii. Mie mi-a pus tata,
la 10 ani, sapa in mana si m-a trimis pe camp. Si ce bataie pe capul meu
daca nu prasheam cat imi spunea…” Incep sa ma enervez: “Erau
alte vremuri, doamna. Daca dumneavoastra ati suferit, nu inseamna ca toti
trebuie sa fie maltratati si redusi la conditia de animale de munca”.
“Vezi ca devii obraznic.
Generatia asta tanara.
Pe vremea mea, daca raspundeam parintilor, ma plezneau si nu-mi dadeau
de mancare doua sapta…” Bag cheia in usa, o intorc repede (fir-ar
a dracului de yala, iar se invarte in gol si tocmai acum), ma napustesc
in
casa si pun bariera intre cuvinte si mine. Rasuflu usurat si ma gandesc
ca traiesc intr-o societate. O societate care inca n-a invatat respectul
pentru intimitatea celuilalt, ideea ca ce fac eu e treaba mea si NUMAI
a mea. Inca mai traim ca pe vremea bolshevismului, cu senzatia ca suntem
“one big happy fuckin’ family”, in care ai nu numai dreptul,
ci si obligatia de a te
insinua in viata celuilalt, de a-i imbolnavi visele si sperantele cu mutra
ta, de a-l face sa-si doreasca sa se fi nascut (cum spunea un banc) “intr-un
satuc mic, departe de societate si de tot”.
Nu mi-o luati in nume
de rau. Imi place societatea si, probabil, n-as putea trai fara zumzetul
continuu al glasurilor din jurul meu. Insa am si eu un drept si, ca multe
alte drepturi castigate prin Revolutie, imi este incalcat cu o placere
diabolica de multi. Traiasca PCR si conducatorul suprem, tovarasul Nicolae
Ceausescu. Poftim? A, ziceti ca a murit?
Regele a
murit? Traiasca Regele! |
arta de a plictisi cu gratie | de: march hare